Cum aș putea să nu mi-l amintesc pe Părintele Zaharia, care mi-a vorbit, printre altele, despre profunzimile Părintelui Stăniloae și cel care mi-a dăruit, bucuros ca un copil, cel mai copt măr din vârful copacului de lângă biserică? Sau pe Părintele Iordan, îngenuncheat la un metru de altar, cu Psaltirea în braţe, călugărul-poet, plin de dragoste, cel care împărțea mângâieri copiilor din curtea mănăstirii?
Oameni frumoşi, darnici și însetaţi de Dumnezeu – aşa i-am descoperit pe monahii de la Mănăstirea Sihăstria Tarcăului, din județul Neamț. La înfăţişare, niciunul nu se aseamănă, dar dorinţa de linişte şi liniştire le este, deopotrivă, însuşire comună. Fiecare a ajuns şi s-a statornicit aici în diverse împrejurări, după mai multe căutări. Fiecare are taina lui, păstrată cu sfinţenie în căuşul inimii. Luând seama la gesturile, la vorba, la mersul şi profunzimea privirii fiecăruia, descoperi multe lucruri de îndreptat la tine. Pentru noi, monahii sunt lumină, iar lumina lor și-o agonisesc de la Părintele luminilor.
Dragostea duhovnicească de aici o simte fiecare pelerin, îndeosebi iubitorii de liniște. Sincer, m-a impresionat atenția și răbdarea cu care Părintele Stareț Grigorie mi-a explicat ore în şir câteva taine ale vieții monahale și ale „vieții la pustie”. Apoi, Părintele Zaharia, desprins, parcă, din Patericul Lavrei Peșterilor, m-a purtat cu un entuziasm domol pe cărările pustnicilor de odinioară, a celor care i-au transmis și pecetluit în sufletul său cuvintele Vieţii și cărora neîncetat le spunea: „De ajuns îmi este să te văd, Părinte!”
Neobositul Părinte Andrei
După Sfânta Liturghie de duminică, i-am surprins pe toți în poiana din fața bisericii, bucurându-i pe credincioșii veniți din împrejurimi. Și iată-i pe părinții protosingheli Anatolie și Gherasim, ieromonahul Zaharia, ierodiaconii Andrei și Epifanie, monahii Iordan, Ignatie, Ilarion, Daniel și Ioanichie, rasoforii Macarie și Dionisie și frații Cristian, Mihail, Bogdan și Eugen.
Mi-l voi aminti mereu pe neobositul Părinte Andrei, cântând la strană și ocupându-se de paraclisierie, acest om care, de aproape trei decenii, a ales viețuirea îngerească. Nu-l voi uita nici pe Părintele Iordan, îngenuncheat la un metru de altar, cu Psaltirea în braţe, călugărul-poet, plin de dragoste, cel care împărțea mângâieri copiilor din curtea mănăstirii. De asemenea, cum aș putea să-l uit pe Părintele Zaharia, care mi-a vorbit, printre altele, despre profunzimile Părintelui Dumitru Stăniloae și cel care mi-a dăruit, bucuros ca un copil, cel mai copt măr din vârful copacului de lângă biserică?
Am și acum, sub ochii mei, crucea frumos sculptată în lemn, primită în dar de la rasoforul Macarie, cel care îngrijește cele câteva floricele de la Tarcău. Despre rasoforul Dionisie pot spune că e pasionat de munte, știe înălțimile tuturor vârfurilor, are o mulțime de hărți și nu-l întrece nimeni la geografie. Fiecare din aceștia poartă-n privire pecetea sfintei slujiri pe care și-au ales-o. Fiindcă monahul este darul pe care lumea îl face lui Dumnezeu, dar şi darul pe care Dumnezeu îl întoarce lumii.
Naşterea monahului din Duh Sfânt şi din foc
Părintele Nicolae Steinhardt avea un cuvânt adânc despre ceea ce înseamnă monahismul:
Călugăria e ostăşie, deci ţinută şi demnitate. Călugării sunt slujitorii şi prietenii lui Hristos, Care ne-a lăsat drept moştenire discreţia (atunci când ne rugăm, postim sau facem milostenie), iertarea, puterea de a uita răul ce ni s-a făcut, nobila putere de a ne ruga pentru cei ce ne urăsc, dărnicia, sila de contabilitate şi socoteli. Arta de a fi călugăr se confundă cu deloc uşoara îmbinare a dulceţii cu asprimea, a molcomelii cu tăria, a supunerii cu neclintirea.
Pe lângă votul sărăciei, al fecioriei şi al ascultării, monahul veghează şi la nestingerea Duhului, care e foc arzător. După naşterea creştinului din apă şi din Duh, naşterea monahului din Duh Sfânt şi din foc.
„Există oameni care izbutesc să se înfrângă pe ei înşişi”
Monahul e un amestec de voinţă de fier, de răbdare fără margini, de rezistenţă neobosită la frecuşul de zi cu zi al vieţii de mănăstire (uneori monotonă şi extenuantă). E tot timpul ca un sportiv în cantonament sau un ostaş în perioada de instrucţie. Viaţa mănăstirească concretă, cotidiană e luptă, cantonament, călire, strunire, atât în legătură cu tipicul, cât şi în relaţiile cu ceilalţi.
Călugării de la Tarcău, prin pilda vieții lor, ne spun că există oameni care izbutesc, până la urmă, să se înfrângă pe ei înşişi. Există oameni care reuşesc să-şi impună un mod de viaţă riguros şi independent de impulsurile şi capriciile temperamentului individual, pentru că ei ştiu că nu-şi mai aparţin loruşi pe de-a-ntregul.
(sursa: doxologia.ro)